I. Ce este un medic?
Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?
Medicina este o știință și, în același timp, o profe­sie.
1 - Ca știință, medicina studiază omul, - și-l stu­diază întreg, corp și suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic și patologic.
Într-adevăr, medicina, după cum știți, studiază:
a) - forma corpului omenesc și a organelor ce-l constituie (anatomia), - structura intimă a acestor organe (histologia), - precum și evoluția și repro­ducția individului (embriologia, obstetrica);
b) - fenomenele vitale de nutriție și de relație (fizi­ologia);
c) - bolile generale și afecțiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriție și de relație (nosologia și patologia).
Prin urmare, medicina studiază omul și, singură printre științe, are omul ca unic obiect al studiului ei.
Ce e mai mult, - medicina, fiind o știință cu aplica­ții practice, are meri­tul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoștință imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.
Medicina cunoaște deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filozofiei.

2. - Ca profesie, medicina servește pe om:
a) - prin igienă, ce-l protejează de boli;
b) - prin terapie, ce-i alină durerile și caută să-l vindece sau, cel puțin să-i evite moartea.
Dar nu e numai atât.
Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pen­tru cei ce suferă și, de multe ori chiar, să-și riște viața pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găsește abnegația absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?

Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecționeze pe oameni și să-i facă mai fericiți, făcându-i mai buni”.
Medicul trebuie deci să fie, în acelaș timp, un sa­vant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului; să fie o ființă care se jert­fește pentru alții, până la moarte și, în sfârșit, să fie un învățător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... și așa ar fi în realitate, dacă confrați ne­demni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.
Acum înțelegeți înalta demnitate a profesiei medi­cale și respectul ce i se dă din toate părțile. „Cinstește pe medic” zice Biblia,...” căci ai trebuință de el”.

În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bol­navi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abando­nați într-o insulă, unde mureau de foame.
De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui Darwin, lupta pen­tru trai, ne invită să nu-i cru­țăm pe bolnavi - care trebuie să fie suprimați ca niște concurenți căzuți - căci în această luptă nu supraviețu­iește decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnați să piară.
Homo, homini, lupus!
V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialiști.
Dar, îmi veți zice: oamenii, ca și animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.
Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbește din ce în ce pentru membrii tribului și ai nației și ajunge să fie aproape nul pentru mem­brii omenirii - și atunci se numește filantropie.
În tot cazul, mila nu exista pentru vicioși și mai ales pentru dușmani, - prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.